pe campii

mda, e rusine... si ce-i cu asta? uneori pur si simplu iti vine sa fugi. te saturi de tot, toate si nu mai vrei decat sa-ti iei lumea-n cap si sa te duci unde vezi cu ochii. sau macar pana la jumatatea distantei insa macar sa pleci din locul in care stateai. sa faci o schimbare cat de mica. si-atunci, tehnic vorbind se pune ca fugi. in fond nu vrei decat sa lasi totul in urma. de fapt cred ca asta-i marea problema cu fuga. in fond nu-i decat o deplasare obisnuita insa, in loc sa te indrepti spre ceva, incerci sa te indepartezi de altceva. iar asta denota o evidenta lipsa de target.

si - pentru ca ecuatia sa se mai complice putin - ce te faci in momentul in care esti in plina fuga si "cevaul" pe care incerci sa-l lasi in urma se indreapta catre tine? nu mai bine-ti iei campii?

cu tramvaiul la arat

pentru ca joi am finalizat asamblat tramvaiul si l-am scos la o plimbarica mica de reimprietenire, a doua zi am tinut degetele incrucisate sa nu ploua. se pare ca in ciuda previziunilor smecheria a tinut. drept pentru care, am incalecat pe-o sa si-am purces sa gasesc raspunsul la intrebarea rasarita in ziua anterioara.

cu ocazia asta am gasit nu unul ci doua raspunsuri:
1. intr-adevar drumul pe care-l gasisem ducea undeva. se plimba printre tarlale, padurici (am vazut si-un epure dolofan), traversa vreo doua catune care pareau a fi din cu totul alt film si ajungea din nou la civilizatie. ma rog, in masura in care pe la noi se poate numi ceva civilizatie.
2. n-are sens sa mai insist - intr-adevar n-am nici cea mai marunta legatura cu fotografia. pot deci sa ma limitez linistit la lucrari de genul "uite pe unde-am mai fost" sau "iata ce-am mai facut"

surpriza emisiunii insa a constituit-o Marian. pentru ca dupa ce am revenit cu rotile pe asfalt am oprit sa mai trag un cadru si sa ma orientez putin, am fost inconjurat de cateva personaje curioase si care (sincer sa fiu) nu inspirau prea multa incredere. de cat e motorul? da cum merge? si cat baga? (desigur). avem si noi cateva (yeah, right). hai sa vi le aratam! in fond ce-aveam de pierdut in contextul in care aveam la mine doar scule foto, telefoane, carduri si-un motor care valora cam cat trei sferturi din sat? si-apoi oricum nu prea stiam unde ma aflu. m-am dus.

intr-adevar omul avea vreo duzina de utilaje pe doua roti: ij, jawa, simsoneta, o yamaha mai noua si alte cateva pe care nu le-am recunoscut. povestea chiar ceva de-un bmw r32. majoritatea erau in diverse stadii de reconstructie insa pe unul chiar l-a pornit. la "sfert" de pedala!

am mai baut un suc, am mai fumat o tigara si-am promis ca ne mai vedem. la intoarcere am incercat sa nu ma pierd prin bucuresti. am reusit.

renasterile sunt mereu timide?

adica - vreau sa spun - intotdeauna cand te reapuci de un lucru pe care credeai ca-l stapanesti ai un soi de trac? in sensul ca la inceputul fiecarui sezon cand te urci pe schiuri, prima tura e... altfel. sau in fiecare primavara cand iesi cu bicicleta prin oras te cuprinde un fel de paranoia? sau apropierea de o fata pe care de-abea ai cunoscut-o este intr-o oarecare masura similara cu "prima data"?

am stat doua saptamani despartit de tramvai. a fost bolnav. de fapt, sincer sa fiu, l-am cam stricat. intre timp am facut rost de cele trebuincioase si le-am pus cap la cap. aseara am adus tramvaiul acasa cu un sentiment ciudat. sunt obosit - mi-am zis - si-am si uitat senzatia.

astazi am scos din nou tramvaiul la plimbare. in lipsa de idei mai bune am ales ruta de fuga: autostrada. asta desi de data asta chiar nu mai fugeam de nimic. pentru ca nu mai am de ce sa fug. finalmente am ajuns la concluzia ca viata se poate trai si la pas. desigur, nu-i la fel de interesant dar se poate. si-apoi, simteam ca autostrada aia are valente ascunse. tocmai am aflat cam care-s ele (insa acestea sunt detalii asupra carora precis ne vom apleca cu o ocazie ulterioara.

pe scurt, am scos tramvaiul la plimbare intr-o incercare de impacare. de data asta ne-am intors acasa amandoi nevatamati. cu toate astea nu ne-am simtit mai prieteni. poate din cauza norilor negri care se adunau deasupra. sau a vantului potrivnic... nu-i nimic, mai incercam

final imperfect simplu

o baba cocosata rau trage de funia clopotului astfel incat sa bata intr-o dunga. ca la calamitate. sau la mort. "hai mai Nelutule, da-mi o mana de ajutor" - se adreseaza ea unui om in varsta, nu prea in putere. acesta preia funia si cu degajarea data de siguranta profesionalismului continua miscarile sacadate. intre timp procesiunea dezlanata se imprastie prin cotloanele bisericii. fiecare dupa experienta, sa prinda un loc mai bun. sau, macar, mai comod. preotul prinde a vorbi. de fapt n-a prididit nici o clipa de cand a aparut. in paranteza fie spus, pare un bun organizator. si, daca pana acum lucrurile au fost simple si implacabile ca o iubita care stii/simti ca n-are sa se mai intoarca niciodata, deodata se ridica intrebarea: de fapt, care-i diferenta intre somnolenta si reculegere? in fond, din exterior nu vezi decat un om cu capul in maini, ochii intredeschisi si oarecum inert. ori aparentele conteaza. deci, de unde stii daca simte profund sau pur si simplu picoteste? iar preotul continua sa vorbeasca melodios. niste babe care stiu randuiala tranzactioneaza lumanari. altele fosgaie de colo-colo. cativa isi sufla nasurile prin batiste si se freaca discret la ochi. e cald si e fum. afara basculantele si utilajul de asfaltat isi vad de lucru. chiar, nu-i putin ironic ca ultimul drum pe care-l faci sa fie proaspat asfaltat? asfaltul ala pe care-l asteptai in sat de pe vremea cand nici macar nu stiai ca exista...

discursul se schimba radical. omul in sutana dovedeste ca stie sa vorbeasca si normal. si vorbeste frumos. elogios chiar. in fond, de mortius nihil nissi bene. surprinde putin prin faptul ca nu citeste nici o notita. e clar ca-l cunostea destul de bine pe cel intins pe catafalc...

copitele cailor se impotmolesc in asfaltul inca fierbinte. pantofii scalciati - cumparati la nunta probabil - se impotmolesc in asfaltul inca fierbinte. ici-colo se-aude cate-o voce. cimitirul e departe iar tacerea grea. o geana de soare se iveste printre nori. si-asta-i putin ironic. parca o ploaie parea mai potrivita.

cuiele batute in cosciuc au o rezonanta aparte. sunetul e intr-adevar lugubru. la fel si primii bulgari de pamant care cad pe capac. si astfel totul se incheie. de tot.

acum doua zile, cand am aflat vestea, prima amintire pe care-am rememorat-o a fost de acum vre-un sfert de secol cand, deportat fiind de ai mei la tara, voiam sa ma intorc acasa iar el ma alerga prin curte cu lopata. a doua a fost injuratura preferata: "tu-i noru masii". una peste alta a fost un om bun.

drum bun bunicule! noi mai stam putin pe-aici.

(desi am vrut, poze n-am putut sa fac. nu stiu de ce... m-am multumit cu imaginile care mi-au ramas in minte.)

1+1=2

aritmetica simpla. de clasa a doua. nimic nu-i mai evident decat asta. cel putin la nivelul clasei a doua. mai apoi cresti si ajungi la concluzia ca tot ce se intampla pe lume poate fi reprezentat matematic prin functii. inclusiv adunarea asta banala este o functie. pentru ca, in anumite contexte, un 1 poate sa lipseasca. si-atunci ajungem la dificila situatie in care 1+1(care lipseste)= 2. reducand rezulta ca 1=2. pai, stim cu totii, 1 n-are cum sa fie egal cu 2. si uite-asa 1 ajunge sa-si dezvolte cea de-a doua personalitate pentru ca macar teoretic ecuatia 1+1(virtual)=2 sa stea in picioare.

mai sarim niste etape si ajungem la momentul in care 1 vrea sa scape de personalitatea dublata. are el motivele lui. si care-i cea mai evidenta metoda? desigur fuga. solutia-i aparent simpla: se alege un drum cat mai drept si lipsit de trafic, se deschide gazul la maxim, se asteapta putin siiii... si la un moment dat se ajunge la concluzia ca fuga asta - desi placuta in felul sau - nu te salveaza de la nimic. poate te ajuta sa uiti pentru o clipa insa nu te salveaza de la nimic!

si-atunci nu-i de preferat sa pastram lucrurile simple, ca in clasa a doua, cand 1 are nevoie de ALT 1 ca sa poata sa faca 2?

"nici o masa fara peste"

nu stiu cum naiba stateam in seara asta in fata monitorului incercand (fara succes) sa tin pasul cu ce s-a petrecut de-a lungul zilei si fix lozinca asta mi-a trecut prin cap.

deci: aia erau niste cretini. adica sigur, pestele furnizeaza o suma de substante extrem de benefice organismului uman. chiar daca nu-ti place nici gustul nici consistenta sa, e sanatos sa-ti treci peste micile placeri culinare si sa mai halesti din cand in cand cate-un pestisor. dar de aici pana la sloganul mobilizator e mare distanta.

incerc sa-mi imaginez omul vremii care se scula (expresie folosita intentionat) din pat, injura printre dinti lipsa agentului termic de peste noapte, halea o juma de peste cu pita de alaltaieri, eventual si-o cana cu lapte cald (daca avea bafta ca nevasta-sa sa fi prins 2 sticle la coada la care statea de la patru dimineata), se spalacea pe fata (din nou expresia e intentionata) si pleca mohorat catre fabrica sa-si indeplineasca planul de rebuturi.

la celalalt pol, incerc sa-mi imaginez omul citit al vremii care in incercarea macar mentala de a trai intr-o lume mai buna se straduia sa-si ofere un 5 o'clock tea. si-n loc de biscuite, langa ceasca de ceai chinezesc adus de-un var de-al doilea acum doi ani cand a fost in delegatie, savura un guvide sarat de-o culoare indoielnica.

ajuns insa in acest punct ma intreb de fapt care-i deosebirea intre sloganul respectiv si reclama la mecdonaltz-ul de azi? probabil doar vreo 20 - 30 de ani. insa despre acest aspect vom vorbi cu o alta ocazie.

despre (cuno)stiinta

cel mai bine cunosti oamenii atunci cand dorm. poti sa le analizezi trasaturile, pozitia, poti fi convins ca in momentele respective nu se prefac.
si mai e o smecherie. cand dorm, oamenii tind sa semene cu mamele lor. in masura in care le cunosti, poti gasi raspunsul la o intrebare oarecum esentiala. si-anume: chiar vreau eu sa imbatranesc langa omul asta?

leapsa

heh, n-am chiar nici un chef de scris, blog, viata sau chiar betie. insa leapsa-i leapsa. si, pentru ca odata intrat in hora joci - in ciuda bataturilor, opincilor pleznite pe la cusaturi, constientizarii mirosului de sudoare pe care il degaji, iata-ma-s. regulile erau simple - chiar si eu le-am inteles din prima:
1. Ia cartea care este cea mai aproape de tine.
2. Deschide-o la pagina 123.
3. Găseste a 5-a propozitie/frază.
4. Postează pe blog textul următoarelor 4 propozitii/fraze cu aceste instructiuni.
5. Nu îndrazni sa scotocesti prin rafturi după cartea aceea foarte deosebită sau “intelectuală”.
6. Da leapsa mai departe la alti 6 prieteni.

deci:
1. a fost simplu. era in baie, pe masina de spalat. astepta cred urmatoarea baie fierbinte asezonata cu un pahar de cognac
2. did it
3. si, pentru ca daca lucrurile se pot complica atunci o vor face, cartea mea se termina la pagina 123. ei, stiam mai de mult ca-s incult insa nu ma pot abtine sa ma-ntreb daca chiar sunt oameni care isi imagineaza ca toata lumea citeste carti de minim juma' de kil.
4. "indienii bunicii l-au gasit pe tarm cu fata in jos, plangand de singuratate si spaima

Erendira nu-l auzise. fugea cu vantul in fata, mai iute ca o caprioara, si nici un glas pe lumea asta n-o mai putea opri. trecu in goana fara a se uita inapoi peste aburii arzatori ai baltilor de salpetru, peste craterele de var, prin toropeala asezarilor lacustre, pana cand se sfarsira stiintele naturale ale marii si incepu desertul, dar continua sa fuga cu jiletca plina cu aur dincolo de vanturilepustii si de inserarile nesfarsite, si in veci nu s-a mai aflat cea mai mica veste despre ea, si nici nu s-a gasit vreo urma, cat de neinsemnata despre nenorocirea ei." - Garcia Marquez - incredibila si trista poveste a candidei Erendira si a bunicii sale fara suflet.
5. jur pe rosu ca n-am facut-o!
6. care 6 prieteni? deci - pe bune - pe ce lume traim? care-s sansele ca in momentul asta sa existe 6 oameni pe care sa-i pot considera prieteni? si cam care-s sansele ca ei sa "creasca" bloguri

pentru ca totusi am izbandit sa ating 4 puncte din 6 (ceea ce-i o nota de trecere totusi) pot sa merg sa ma culc cu constiinta datoriei implinite. maine fi-va o noua zi pe care-i bine s-o prindem odihniti. nu de alta, dar intotdeauna e interesant sa vedem cum o scoatem la capat!

of, nemtoaica...

iubesc o nemtoaica. daca ma intreaba cineva as spune ca tare. adolescentin vorbind. deocamdata e doar o relatie virtuala. ne "vedem" aproape zilnic pe internet. mai aflam lucruri noi unul despre celalalt (recunosc - mai mult eu despre ea) mai stam la palavre, in fine, stiti voi... si-apoi o visez. si inca nu stiu daca-i blonda, roscata sau bruneta. iar culmea e ca atunci cand o visez nici nu conteaza prea tare. mi-i putin teama sa oficializez relatia asta insa mi-e din ce in ce mai clar ca la un moment dat se va intampla. pana atunci nu facem decat sa scriem litere, ne mai uitam la poze, mai citim cate-un eseu... uite-asa am aflat eu despre fata asta ca odata ce te-ai urcat pe ea te duce pan' la capatul pamantului. sau pana in al nouolea cer. si ma-ntreb ce altceva ar putea sa-si doreasca un muritor in viata?

nu, nu-i cunosc CNP-ul stiu despre ea ca are un tatuaj alb-albastru pe-o parte si c-o cheama R1200GS. BMW.

nota de plata

muncim din ce in ce mai mult. cu alte cuvinte, petrecem/consumam din ce in ce mai mult timp muncind ca sa facem bani. bani cu care sa platim cattering-ul (pentru ca nimeni nu mai are timp de banalul sandwich). bani cu care sa platim femeia care sta acasa cu copilul pentru ca noi nu mai avem timp de asta. bani cu care sa platim cealalta femeie care vine periodic si deretica fiindca nici de asta nu mai avem timp. si mai calca rufe din cand in cand. bani pe care-i dam la spalatoria care ne scapa de spalat rufe. bani pe care-i spargem pe gadget-uri ca sa ne mai racorim putin din cand in cand. pe scurt, castigam bani pe care sa-i dam pentru prestarea unor servicii pe care alta data, nu demult, le prestam singuri. si o faceam bine.

in ritmul asta ma-ntreb cat va mai trece pana cand sa platim pe cineva ca sa faca sex cu sotia noastra? sau, mai rau, sa i se suga p**a (ups, voiam sa spun sa i se faca o felatie) in locul nostru?

nota: profit de ocazie ca sa regret iesirea violenta a limbajului folosit. pur si simplu nu m-am putut abtine.

ce mai vreau azi

azi vreau sa merg la un salon moto. si sa ma maimutaresc pe-acolo. si sa ma urc pe toate motoretele alea sub strambaturile dezaprobatoare ale nefericitilor care isi f##t weekend-ul la salon pazind standul. si-apoi as trage putin de ureche cainele din dotare. numai putin. asta pentru ca si maine e o zi. si in curand revin cu amanunte. interesante - le-as cataloga.