phoenix

"supravietuitorii se reinventeaza - renasc din propria lor cenusa precum pasarea phoenix". reinventandu-se insa e clar ca nu mai pot fi ce au fost inainte. si ca nici intr-un eventual "dupa" nu mai pot fi ce sunt acum. si-atunci unde-i beneficiul? adica ok, anterior erai intr-un fel. si oamenii te iubeau pentru asta. si tu ii iubeai. chiar pe ei sau pe altii. insa, la un moment dat ceva a mers prost si au aparut cele doua variante: renunti sau supravietuiesti. supravietuind insa nu vei mai fi chiar la fel. si alti oameni te vor iubi. si tu pe ei. si odata trecerea facuta, nu mai poti decat sa speri ca in urma va mai ramane un semn, sau macar o dara, ceva.

structuri...

cand ma gandesc la structura am in minte imaginea unei chestii robuste, menita sa se autosustina si sa-i sustina si pe altii. cand privesc insa una metalica, "paienjenis" este primul cuvant care-mi trece prin minte. ori menirea primordiala a plasei e sa te captureze. sau, daca nu, macar sa te incurce. si de-aici (din nou) dilema: care parte a perceptiei este cea corecta? si in oricare dintre varianet: este structura buna sau diabolica? pentru ca cel mai mult ma sperie combinatia celor doua interpretari: soliditate-captura.

zilele trecute m-am trezit iarasi prins intr-o structura veche de cand lumea. mai veche si mai solida decat piramidele. si de-atunci ma intreb ce-ar trebui sa fac s-o distrug si sa ies din ea. si mai mult decat atat: cat de mari pot fi pagubele colaterale?

valuri

ci'ca exista doar doua posibilitati: pe val sau sub val. cred insa ca-s cam superficiale. poti de exemplu sa calaresti valul - ok asta-i sinonima cu "pe val" - insa mai poti sa-l bei. sau poti sa te lasi dus de el. sau sa incerci sa tii pasul. insa varianta cea mai proasta e nici un val. atunci cand te trezesti esuat pe nisip si orice zbatere de eliberare nu face decat sa te afunde mai tare si sa trezeasca in tine un soi de constiinta a eternitatii. si mai rau - a eternitatii nemiscate. insa chiar si asa e quasi ok cat tine vara: te mai prajesti la soare, mai bei o bere, mai tragi o ocheada la vreo vilegiaturista nurlie... dar ce te faci cand vine iarna?

w.a.r.

te nasti, cresti putin si incepi sa lupti pentru ca alta sansa n-ai sa castigi jocurile la care participi. mai peste o vreme iara te trezesti ca lupti sa nu ramai corijent sau, mai bine sa iei premiul care-ti asigura vacanta aia lunga si linistita. si poate si-o bicicleta sau niste patine. mai lupti apoi sa obtii intalnirea cu fata din clasa paralela si nici nu-ti dai seama cand ajungi sa lupti sa te trezesti in fiecare dimineata ca sa mergi la birou si, intr-un tarziu sa-ti rambursezi toate creditele. pensia e doar pentru invingatori.

insa mai exista si cealalta lupta, cea launtrica, in care nu poti tine cu nici una dintre parti pentru ca ambele te reprezinta. si-n care nici nu mai conteaza sa invingi pentru ca automat esti si cel invins. si-atnci osciland intre pozitiile invins-invingator iti numeri ranile, le lingi sau le bei in functie de posibilitati si nu poti decat sa te bucuri de certitudinea (macar atat) ca inca esti.