pe campii

mda, e rusine... si ce-i cu asta? uneori pur si simplu iti vine sa fugi. te saturi de tot, toate si nu mai vrei decat sa-ti iei lumea-n cap si sa te duci unde vezi cu ochii. sau macar pana la jumatatea distantei insa macar sa pleci din locul in care stateai. sa faci o schimbare cat de mica. si-atunci, tehnic vorbind se pune ca fugi. in fond nu vrei decat sa lasi totul in urma. de fapt cred ca asta-i marea problema cu fuga. in fond nu-i decat o deplasare obisnuita insa, in loc sa te indrepti spre ceva, incerci sa te indepartezi de altceva. iar asta denota o evidenta lipsa de target.

si - pentru ca ecuatia sa se mai complice putin - ce te faci in momentul in care esti in plina fuga si "cevaul" pe care incerci sa-l lasi in urma se indreapta catre tine? nu mai bine-ti iei campii?

cu tramvaiul la arat

pentru ca joi am finalizat asamblat tramvaiul si l-am scos la o plimbarica mica de reimprietenire, a doua zi am tinut degetele incrucisate sa nu ploua. se pare ca in ciuda previziunilor smecheria a tinut. drept pentru care, am incalecat pe-o sa si-am purces sa gasesc raspunsul la intrebarea rasarita in ziua anterioara.

cu ocazia asta am gasit nu unul ci doua raspunsuri:
1. intr-adevar drumul pe care-l gasisem ducea undeva. se plimba printre tarlale, padurici (am vazut si-un epure dolofan), traversa vreo doua catune care pareau a fi din cu totul alt film si ajungea din nou la civilizatie. ma rog, in masura in care pe la noi se poate numi ceva civilizatie.
2. n-are sens sa mai insist - intr-adevar n-am nici cea mai marunta legatura cu fotografia. pot deci sa ma limitez linistit la lucrari de genul "uite pe unde-am mai fost" sau "iata ce-am mai facut"

surpriza emisiunii insa a constituit-o Marian. pentru ca dupa ce am revenit cu rotile pe asfalt am oprit sa mai trag un cadru si sa ma orientez putin, am fost inconjurat de cateva personaje curioase si care (sincer sa fiu) nu inspirau prea multa incredere. de cat e motorul? da cum merge? si cat baga? (desigur). avem si noi cateva (yeah, right). hai sa vi le aratam! in fond ce-aveam de pierdut in contextul in care aveam la mine doar scule foto, telefoane, carduri si-un motor care valora cam cat trei sferturi din sat? si-apoi oricum nu prea stiam unde ma aflu. m-am dus.

intr-adevar omul avea vreo duzina de utilaje pe doua roti: ij, jawa, simsoneta, o yamaha mai noua si alte cateva pe care nu le-am recunoscut. povestea chiar ceva de-un bmw r32. majoritatea erau in diverse stadii de reconstructie insa pe unul chiar l-a pornit. la "sfert" de pedala!

am mai baut un suc, am mai fumat o tigara si-am promis ca ne mai vedem. la intoarcere am incercat sa nu ma pierd prin bucuresti. am reusit.

renasterile sunt mereu timide?

adica - vreau sa spun - intotdeauna cand te reapuci de un lucru pe care credeai ca-l stapanesti ai un soi de trac? in sensul ca la inceputul fiecarui sezon cand te urci pe schiuri, prima tura e... altfel. sau in fiecare primavara cand iesi cu bicicleta prin oras te cuprinde un fel de paranoia? sau apropierea de o fata pe care de-abea ai cunoscut-o este intr-o oarecare masura similara cu "prima data"?

am stat doua saptamani despartit de tramvai. a fost bolnav. de fapt, sincer sa fiu, l-am cam stricat. intre timp am facut rost de cele trebuincioase si le-am pus cap la cap. aseara am adus tramvaiul acasa cu un sentiment ciudat. sunt obosit - mi-am zis - si-am si uitat senzatia.

astazi am scos din nou tramvaiul la plimbare. in lipsa de idei mai bune am ales ruta de fuga: autostrada. asta desi de data asta chiar nu mai fugeam de nimic. pentru ca nu mai am de ce sa fug. finalmente am ajuns la concluzia ca viata se poate trai si la pas. desigur, nu-i la fel de interesant dar se poate. si-apoi, simteam ca autostrada aia are valente ascunse. tocmai am aflat cam care-s ele (insa acestea sunt detalii asupra carora precis ne vom apleca cu o ocazie ulterioara.

pe scurt, am scos tramvaiul la plimbare intr-o incercare de impacare. de data asta ne-am intors acasa amandoi nevatamati. cu toate astea nu ne-am simtit mai prieteni. poate din cauza norilor negri care se adunau deasupra. sau a vantului potrivnic... nu-i nimic, mai incercam

final imperfect simplu

o baba cocosata rau trage de funia clopotului astfel incat sa bata intr-o dunga. ca la calamitate. sau la mort. "hai mai Nelutule, da-mi o mana de ajutor" - se adreseaza ea unui om in varsta, nu prea in putere. acesta preia funia si cu degajarea data de siguranta profesionalismului continua miscarile sacadate. intre timp procesiunea dezlanata se imprastie prin cotloanele bisericii. fiecare dupa experienta, sa prinda un loc mai bun. sau, macar, mai comod. preotul prinde a vorbi. de fapt n-a prididit nici o clipa de cand a aparut. in paranteza fie spus, pare un bun organizator. si, daca pana acum lucrurile au fost simple si implacabile ca o iubita care stii/simti ca n-are sa se mai intoarca niciodata, deodata se ridica intrebarea: de fapt, care-i diferenta intre somnolenta si reculegere? in fond, din exterior nu vezi decat un om cu capul in maini, ochii intredeschisi si oarecum inert. ori aparentele conteaza. deci, de unde stii daca simte profund sau pur si simplu picoteste? iar preotul continua sa vorbeasca melodios. niste babe care stiu randuiala tranzactioneaza lumanari. altele fosgaie de colo-colo. cativa isi sufla nasurile prin batiste si se freaca discret la ochi. e cald si e fum. afara basculantele si utilajul de asfaltat isi vad de lucru. chiar, nu-i putin ironic ca ultimul drum pe care-l faci sa fie proaspat asfaltat? asfaltul ala pe care-l asteptai in sat de pe vremea cand nici macar nu stiai ca exista...

discursul se schimba radical. omul in sutana dovedeste ca stie sa vorbeasca si normal. si vorbeste frumos. elogios chiar. in fond, de mortius nihil nissi bene. surprinde putin prin faptul ca nu citeste nici o notita. e clar ca-l cunostea destul de bine pe cel intins pe catafalc...

copitele cailor se impotmolesc in asfaltul inca fierbinte. pantofii scalciati - cumparati la nunta probabil - se impotmolesc in asfaltul inca fierbinte. ici-colo se-aude cate-o voce. cimitirul e departe iar tacerea grea. o geana de soare se iveste printre nori. si-asta-i putin ironic. parca o ploaie parea mai potrivita.

cuiele batute in cosciuc au o rezonanta aparte. sunetul e intr-adevar lugubru. la fel si primii bulgari de pamant care cad pe capac. si astfel totul se incheie. de tot.

acum doua zile, cand am aflat vestea, prima amintire pe care-am rememorat-o a fost de acum vre-un sfert de secol cand, deportat fiind de ai mei la tara, voiam sa ma intorc acasa iar el ma alerga prin curte cu lopata. a doua a fost injuratura preferata: "tu-i noru masii". una peste alta a fost un om bun.

drum bun bunicule! noi mai stam putin pe-aici.

(desi am vrut, poze n-am putut sa fac. nu stiu de ce... m-am multumit cu imaginile care mi-au ramas in minte.)