o baba cocosata rau trage de funia clopotului astfel incat sa bata intr-o dunga. ca la calamitate. sau la mort. "hai mai Nelutule, da-mi o mana de ajutor" - se adreseaza ea unui om in varsta, nu prea in putere. acesta preia funia si cu degajarea data de siguranta profesionalismului continua miscarile sacadate. intre timp procesiunea dezlanata se imprastie prin cotloanele bisericii. fiecare dupa experienta, sa prinda un loc mai bun. sau, macar, mai comod. preotul prinde a vorbi. de fapt n-a prididit nici o clipa de cand a aparut. in paranteza fie spus, pare un bun organizator. si, daca pana acum lucrurile au fost simple si implacabile ca o iubita care stii/simti ca n-are sa se mai intoarca niciodata, deodata se ridica intrebarea: de fapt, care-i diferenta intre somnolenta si reculegere? in fond, din exterior nu vezi decat un om cu capul in maini, ochii intredeschisi si oarecum inert. ori aparentele conteaza. deci, de unde stii daca simte profund sau pur si simplu picoteste? iar preotul continua sa vorbeasca melodios. niste babe care stiu randuiala tranzactioneaza lumanari. altele fosgaie de colo-colo. cativa isi sufla nasurile prin batiste si se freaca discret la ochi. e cald si e fum. afara basculantele si utilajul de asfaltat isi vad de lucru. chiar, nu-i putin ironic ca ultimul drum pe care-l faci sa fie proaspat asfaltat? asfaltul ala pe care-l asteptai in sat de pe vremea cand nici macar nu stiai ca exista...
discursul se schimba radical. omul in sutana dovedeste ca stie sa vorbeasca si normal. si vorbeste frumos. elogios chiar. in fond, de mortius nihil nissi bene. surprinde putin prin faptul ca nu citeste nici o notita. e clar ca-l cunostea destul de bine pe cel intins pe catafalc...
copitele cailor se impotmolesc in asfaltul inca fierbinte. pantofii scalciati - cumparati la nunta probabil - se impotmolesc in asfaltul inca fierbinte. ici-colo se-aude cate-o voce. cimitirul e departe iar tacerea grea. o geana de soare se iveste printre nori. si-asta-i putin ironic. parca o ploaie parea mai potrivita.
cuiele batute in cosciuc au o rezonanta aparte. sunetul e intr-adevar lugubru. la fel si primii bulgari de pamant care cad pe capac. si astfel totul se incheie. de tot.
acum doua zile, cand am aflat vestea, prima amintire pe care-am rememorat-o a fost de acum vre-un sfert de secol cand, deportat fiind de ai mei la tara, voiam sa ma intorc acasa iar el ma alerga prin curte cu lopata. a doua a fost injuratura preferata: "tu-i noru masii". una peste alta a fost un om bun.
drum bun bunicule! noi mai stam putin pe-aici.
(desi am vrut, poze n-am putut sa fac. nu stiu de ce... m-am multumit cu imaginile care mi-au ramas in minte.)
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu