w.a.r.

te nasti, cresti putin si incepi sa lupti pentru ca alta sansa n-ai sa castigi jocurile la care participi. mai peste o vreme iara te trezesti ca lupti sa nu ramai corijent sau, mai bine sa iei premiul care-ti asigura vacanta aia lunga si linistita. si poate si-o bicicleta sau niste patine. mai lupti apoi sa obtii intalnirea cu fata din clasa paralela si nici nu-ti dai seama cand ajungi sa lupti sa te trezesti in fiecare dimineata ca sa mergi la birou si, intr-un tarziu sa-ti rambursezi toate creditele. pensia e doar pentru invingatori.

insa mai exista si cealalta lupta, cea launtrica, in care nu poti tine cu nici una dintre parti pentru ca ambele te reprezinta. si-n care nici nu mai conteaza sa invingi pentru ca automat esti si cel invins. si-atnci osciland intre pozitiile invins-invingator iti numeri ranile, le lingi sau le bei in functie de posibilitati si nu poti decat sa te bucuri de certitudinea (macar atat) ca inca esti.

un gand

am pus o sticla intre mine si viata. ma uit mereu la ea si, in ciuda transparentei, incerc sa ghicesc ce se afla in cealalta parte. din cand in cand am incercat sa pun imagini pe ea facand-o astfel mai atragataore. alte ori putina actiune. ba chiar, uneori am asternut si un fel de sentimente, sau, mai degraba niste temeri. cu totate astea n-am reusit s-o fac deloc mai prietenoasa. si nici mai penetrabila. si-am realizat ca ori de cate ori am incercat sa intind mana catre realitate, degetele s-au oprit intr-o suprafata rece si neteda.

cred ca a inceput sa-mi fie un fel de teama de realitate. sau, de fapt, am inceput sa realizez asta...

~~~

orice-ar spune cate unii viata - iara spun vorbe mari - evenimentele urmeaza cu oarecare constiinciozitate o sinusoida. pe masura ce trece timpul constati ca ea se amortizeaza. ceea ce, extrapoland, te duce cu gandul la acel beep prelung al aparatului de monitorizare cand apare un domn in alb sau bleu deschis si se uita la ceas.

o data esti pe val, imediat sub el, te cateri inapoi ca sa ai de unde sa cobori din nou. pana la urma nu stii prea bine care-i scopul final. sau chiar daca stii nu te poti abtine sa te mai zbati putin in speranta ca, poate poate, se mai schimba ceva.

din cand in cand insa apare eclipsa. e atat de mare incat nu poti decat sa stai cu ochii in sus si sa astepti sa vezi ce se intampla. chiar daca - din nou - intuiesti finalul nu poti misca nici un deget pentru a schimba ceva. si chiar daca l-ai misca, oricum lucrurile ar merge pe cursul pe care stiu ele ca trebuie sa-l urmeze...

alergarea spre liniste

e un soi de paradox. fuga e la unul dintre capetele scalei iar linistea in celalalt. si totusi, ma trezesc din cand in cand alergand catre liniste. oare pentru ca ea - linistea - e din ce in ce mai departe? sau poate pentru ca alergarea in sine genereaza nevoia aia viscerala de liniste? liniste care odata atinsa te face sa-ti dai seama ca singura n-are cine stie ce valoare si, incet, incet te trezesti lund-o de la capat...

dar nu inainte de a poposi putin. si de a te umple...

and I was fuckin' hi

ruga pentru zapada fu ascultata. si cea pentru genunchi intregi. si chiar si cea pentru o raza de soare. toate intr-acelas moment. si-atunci am luat scandura si m-am dat. si-am lasat dreacu poezia, trecutul si-o parte din viitor. si-am vazut ca uneori alunecarea la vale te poate duce mult mai "high" decat orice iarba.

cronologic vorbind...

uneori cronologia lucrurilor are o importanta mai mare decat insemnatatea lor intrinseca. lucrurile se intampla pur si simplu si poate e bine asa. momentul in care se petrec insa poate face diferenta. cred ca in ultima instanta asta-i si motivul pentru care s-a inventat ordinea. chiar daca esti mic si-ti doresti "sa te faci mare" sau la senectute iti mai doresti iarasi saptispe ani. e bine deci sa curga avalansa insa de preferinta inainte sa treci tu prin culoar. si-i bine sa conduci in viteza insa numai dupa ce stii ce inseamna asta. si mai e bine sa cunosti o fata dar numai dupa cea cu care esti acum. sau mult inainte.

altfel se isca un haos din care nu mai iesi decat cu mare greutate. eventual.

fericirea

cata autosugestie incape in fericire? si cata chimie? sau elemente externe? dar impuritati? cine stie sa ridice mana. sau sa spuna direct. am incercat din rasputeri sa-mi dau seama si inca n-am ajuns la nici un rezultat. nici macar internetul n-are habar. iar de data asta ma intereseaza tare... ok, recunosc, e vital. cunosc cativa oameni dependenti de definitia asta.

mai jos am incercat putin. insa parca mai lipsea ceva...