alergarea spre liniste

e un soi de paradox. fuga e la unul dintre capetele scalei iar linistea in celalalt. si totusi, ma trezesc din cand in cand alergand catre liniste. oare pentru ca ea - linistea - e din ce in ce mai departe? sau poate pentru ca alergarea in sine genereaza nevoia aia viscerala de liniste? liniste care odata atinsa te face sa-ti dai seama ca singura n-are cine stie ce valoare si, incet, incet te trezesti lund-o de la capat...

dar nu inainte de a poposi putin. si de a te umple...